Scrisoare către Tata…

Scrisoare către Tata…

Проект «Папины дочки» продолжает жить своей жизнью. Недавно свои «Письма папе» прислала художница Кристина Мовиляну. Они адресованы известному мастеру живописи, виртуозу акварели Василе Мовиляну. Художник иллюстрировал книги Джанни Родари и Григоре Виеру, его городские и сельские пейзажи хранятся в частных коллекциях по всему миру. В свое время его труд был отмечен представительством ЮНЕСКО в Париже. Василе Мовиляну не стало в 2011 году. Его имя носят улица и школа в его родном и горячо любимом селе Секэрень.

Am tot amânat să scriu acest articol, fiindcă este răscolitor si  dureros, de fapt foarte important pentru mine! Îmi fac griji că nu voi găsi cuvintele potrivite, pentru a reda cât de important este pentru mine Tata! Si despre Mama desigur ca am ce povesti însă subiectul este despre Tătici și fiicele lor…

Tata era poveste… dar într-o sumbră zi – a devenit… legendă. Legenda unui luptător, a unui om foarte puternic care a reușit să se învingă pe sine însuși, a știut și a încercat să facă totul cu cât mai multă dragoste și bunătate cu putinţă și să demonstreze lumii că în orice condiție poți să devii un Om împlinit. Tata era un înţelept sfredelitor, neobosit, neliniştit, iubea viaţa cu toată fiinţa lui.

Povestea vieții sale este tulburătoare și sunt foarte multe de povestit, ar fi nevoie de o carte pentru a descrie soarta prin care a trecut. La vârsta de numai un an și patru luni l-a atacat o boală grea şi nemiloasă, provocată de un virus monstruos care l-a şi imobilizat. Poliomielita! I s-au luat ambele picioare, încât nu se mai putea ridica copăcel. El însă niciodată n-a cedat în fața greutăților și nici pentru o clipă n-a pierdut firul evoluției sale ca Om și ca Artist.  Iar neînfrânta sete şi dragoste de viaţă l-au ridicat pe Vasile Movileanu pe Verticală. Ca pasărea Phoenix răsărea, parcă, mai puternic, şi mai determinat după fiecare încercare primită. Astfel, el nu ar fi putut să devină altcineva decât cel care a devenit, adică un remarcabil artist plastic!

Plecat devreme de acasă, dintr-un colț de lume pe care nu l-a uitat niciodată, și la care mereu se întorcea cu drag. Când ne vorbea despre locurile lui natale, el ne amintea despre ceia ce am fost și ceea ce ar trebui să devenim, el  a avut încredere şi speranţă, credinţă şi o mare demnitate. În vieţişoara lui zbuciumată el a adunat nu puţine lucruri materiale însă cea mai importantă comoară care ne-a lăsat-o este tezaurul spiritual, (exemplul său personal, cărțile ilustrate, cât și foarte multe lucrări de artă… ).

Despre creația lui  s-a vorbit mult și încă se va vorbi, eu însă pot să vă spun ca fiică că și-a  îndeplinit rolul de părinte cu foarte multă responsabilitate și dragoste… Pentru el Familia era pe primul plan.  Au fost ani, dar acum când mă uit în urmă mi se par fracţiuni de secunde puse pe fugă.     

Tata – atât de multe amintiri, atâtea cuvinte se învârtesc  prin cap și primul cuvânt este că mi-e dor de tine, tată!

Speram să te mai văd vreodată, acum e limpede că asta n-o să se mai întâmple niciodată. Dorul ăsta lipsit de speranță doare mai rău ca altădată! Deși viața mea a curs fără tine in ultimii 6 ani! Acum aș fi vrut să fii aici, sa te pot suna, sa te invit sa stai de vorba cu nepoții pe care n-ai reușit să-i vezi —  copiii pe care i-ai iubit atât de mult si pentru care ai ilustrat atâtea cărți… Să ne povestești la lumina lumânării istorioare și peripeții iar noi să ascultăm cu gura căscată.  Să stăm pe prispa casei de la Secăreni și să privim cu dor cerul înstelat și să ascultăm privighetorile din râpă, să bem apă din izvor.  Să ieșiți cu mama la plimbare ca pe timpuri și zâmbind să-mi spui că ai o întâlnire romantică…  Sau să ne plimbăm amândoi și să vorbim despre geografie, galaxii și stele, să plecăm la studii, la pescuit sau într-o călătorie cu mașina pe care o conduceai atât de iscusit. Și acum țin minte călătoria noastră prin România la cheile Bicazului, la Dunăre, la Sibiu, la mare în Ucraina, Cetatea Albă, doamne cât de multe amintiri!

Mai ții minte când am fost la cinema, doar noi amândoi? Copacii pe care i-am sădit împreună în toamna lui 2009! Si atunci ai zis: poate eu nu voi fi când se va ridica această livadă însă vor gusta din ea nepoții…

Când eram mică mă ridicai în sus ca pe o pană,  mă cuprindeai și mă întrebai cum mi-a mers ziua, vroiai să afli mai multe despre mine. Apoi ne dezmierdai pe mine și pe sora mea mai mare Victoria.  Țin minte cum te rugam să-mi faci câteva desene atunci când cărțile de colorat nu mai aveau nici o pagină curată pentru mine.

Ai fost și un șahist foarte bun, îți găseai cu greu vre-un partener cu care să împarți această frumoasă pasiune care îți oferea prospețime, suspans și emoție.  Mulțumim că ni-ai învățat și pe noi, acest minunat joc.

Ai fost un soț iubitor și recunoscător, foarte atent cu cei din jur – mereu era armonie în casă și o dispoziție bună indiferent de greutățile financiare sau problemele mari de sănătate  cu care te luptai zi de zi. Întotdeauna erai alături de mama gata să o ajuți, o ajutai să gătească mâncare, și mereu te implicai în ajutorul casei, chiar dacă condiția fizică nu-ți permitea.  Odată când ne-am întors din oraș eu cu verișoara mea Cristinica am rămas fără cuvinte văzând curățenia ideală de la bucătărie. Apoi mi-am amintit de istorioara din copilărie — cum făceai curat apoi rupeai câteva flori din grădină și le așezai pe măsuța rotundă meșterită de bunelul meu. 

Aceste amintiri sunt un tezaur ce le privesc ori de câte ori sufletul are nevoie de regăsire ele sunt oglinda trăirilor  care dau contur existenței mele.  Amintiri urcate pe piedestal – acolo unde nu e loc decât pentru unul. Şi nu pot călca în jurul lui decât în vârful picioarelor, atentă să nu-i ştirbesc cumva memoria…

Eu am simțit că pleci cu ceva timp înainte deși nimeni nu bănuia acest lucru, pur și simplu simțeam că în scurt timp vei pleca… Dar încercam să alung din răsputeri aceste gânduri negre. Îmi aduc aminte într-o seară când eram în penultima lună de sarcină — am îndrăznit să sar un gard înalt de doi metri împreună cu mama ca să te vizităm la spital, deși tu nu-mi dădeai voie sa vin în vizită de teamă să nu mă afecteze starea ta. Priveam spre geam si mă gândeam că poate vii acasă, plouă… Doar tăcere și așteptare …

La doar 56 de ani, inima ta a încetat să mai bată pentru ca spiritul tău sa se îndrepte spre perfecţiunea divină. Uneori — nu realizez că tu nu mai exiști, că pur și simplu ai încetat să mai fii, de multe ori m-am trezit cu un gol mare în suflet. Am visat ca nu e adevărat, am visat că te întorci acasă și  te-am întrebat daca iți plac albumele de artă cu lucrările tale, pe care le-am editat recent dacă ai văzut cât de multă lume a venit la expoziția organizată în numele tău, că ai lăsat o urmă adâncă în sufletul oamenilor care te-au cunoscut și că ești inspirație pentru acei care te vor cunoaște, dacă știi cât de mult te iubim!

De când m-am născut am ştiut că cineva acolo sus mă iubeşte, pentru că mi te-a dăruit pe tine. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că te-a ales pe tine să fii tatăl meu, că am apărut pe lume anume în această  familie.

Tu mai învățat să fiu responsabilă, să nu-mi fie frică de dificultăți, îmi vorbeai ca unui adult, discutam situații de viața pe picior de egalitate, mă lăsai să i-au decizii de sine stătător pe care le respectai  și asta îmi insufla încredere și curaj, îți mulțumesc pentru contribuția ta constantă la dezvoltarea mea.  Tu mi-ai cultivat dragostea față de carte, de artă m-ai învățat să observ frumosul în tot ce mă înconjoară, m-ai învățat să iubesc oamenii! Mai învățat să prețuiesc viața!

Să te odihnească Dumnezeu, tată. Eu o să fac ce știu să fac mai bine când e vorba despre tine!  

***  — Ca să mă credeți noi cu tata  întotdeauna am avut interese comune și asta mă leagă strâns  de el chiar și dincolo de moarte! Tata a rămas dor şi gând, şi comparaţie, şi reper, şi stimă, şi respect, și recunoștință… dar mai ales a rămas iubire. Iubire caldă cu chip ştiut şi cu miros de tată.

Cristina MOVILEANU

 

 

Поделиться в соц. сетях

Опубликовать в Facebook
Опубликовать в Google Plus
Опубликовать в LiveJournal
Опубликовать в Мой Мир
Опубликовать в Одноклассники

Оставить комментарий

Ваш e-mail не будет опубликован. Обязательные поля помечены *

*

Inline
Inline